E dimineață. Stau pe marginea ferestrei, cu ceașca de cafea în mână și privesc pierdută la lumea de dincolo de fereastră. Sute se oameni mișună precum furnicile. Unii își duc copii la școală, iar alții își privesc din prag copii plecând la servici. Unii se duc la servici încruntați , iar alții pășesc sprinteni spre o nouă zi. În înălțime, vântul mângâie frunzele copacilor, iar păsărelele ne încânta cu trilul lor fermecător. Norii supărați au apărut și ei. Mai e puțin și începe să plouă. De fapt, stropii reci deja cad în cafeaua ce s-a răcit. Mă uit la ceasul de pe noptieră și îmi dau seama că sunt în întârziere. Las ceașca pe măsuță, și mă îmbrac în grabă. Îmi iau geanta, telefonul și ceasul de mână. *(Ceasul de mână, acel obiect de care nu mă pot despărți. Un ceas ne privește de peste tot- de la metrou, de la telvizor, de la radio, din mașină, de pe biroul de la servici, el este peste tot. Dar...