Poate într-o zi , când voi pleca iarăși la drum îmi vei ieși în cale. De mi-ai ieși în cale, ne-am așeza ca-n vremurile trecute pe iarba verde și-om povesti în tihnă câte-n lună și-n stele.
Ne vom lăsa pe spate și privind albastrul cerului ne vom gândi iar la viitor. La cum va fi când vom fi mari sau când vom avea copii. Vom vorbi despre serile pierdute în târgul de lângă gară, când băteam mingea până târziu sau când cutreeram peronul gării după noi și noi ascunzători la vati-ascunselea sau despre cum umpleam toate sticlele din casă cu apă și le lăsam la soare ca mai apoi să facem paparudă. Despre cum ne înșiram pe iarbă toată casa de păpuși sau cum ne adunam la colț pe un vechi preș găsit prin curte și jucam cărți până se întuneca și nu mai puteam vedea. Sau despre cum ,fără telefon, ieșeam seara afară și știam că mereu ne vom întâlni la "pietroiul" de la gară. Ne vom aminti dimineatile de vară, când ne trezem la ora 6:00 ca să mergem la chioșcul de ziare pentru a ne lua BRAVO și POPCORN, ca mai apoi să venim acasă și să ne întrecem în cine are mai multe reviste sau cine are cele mai multe postere. Despre cum ne urcam pe bicicletă și pedalam până la epuizare sau despre iernile în care ieșeam și ne dădeam cu sania până nu ne mai simțeam degetele. Sau despre cum ne luam una alteia apărarea când cineva se lua de noi. Despre cum ne urcam în cireșul din fața casei mele și mâncam cireșe pe săturate.
Ne vom aminti primele zile de școală când am fost despărțite (tu la școală, iar eu la grădiniță), dar totuși am rămas prietene. Despre cum am părăsit spațiul gării și am început să ieșim cu băieții mai mari în curtea școlii. Despre modul în care ne-am maturiza. Despre prima iubire și despre lungile seri în care vorbeam prin mesaje. Vom mai vorbi și despre toate excursiile în care mergeam împreună. Despre excursia din Nordul Moldovei când, după focul de tabără am înfundat chiuveta cu frunze sau despre cum ne rătăceam pe străzile Tarnaveniului încercând să găsim locuri noi.
Apoi ne vom aminti cum liceul ne-a despărțit din nou. Dar nici așa nu am stat separate. Veneam de la școală și primul lucru pe care-l făceam era să vorbim la telefon. Vorbeam ore în șir despre orice și tot nu ne plictiseam.
Eram noi două și restu lumii!
Credeam că nimic nu ne mai învinge. Dar uite că inevitabilul s-a produs. Am fost separate și n-am mai putut face față. Răul a fost prea mare, prea puternic. A venit brusc și te-a aruncat în cel mai urât loc, spitalul, și cum asta nu a fost de ajuns , te-a torturat până la ultima suflare. Ai fost singură între patru pereți, înconjurată de o mulțime de oameni halat alb care încercau să te facă bine , dar tu nu aveai nevoie de ei. Tu aveai nevoie de mine și eu nu am fost acolo. Ba chiar eram încremenită de frică, gândul că te voi pierde nu-mi dădea pace. Dar tu ai fost puternică, ai luptat până în ultima clipă.
Acum stau și plâng și mă gândesc la cum ar fi fost dacă...dacă ai fi fost acum aici și în loc să scriu acest articol, am râde în hohote despre ideea că așa ceva s-ar putea întâmpla.
Dar acum e târziu. E târziu și scuzele mele nu mai au nici un rost. Tu nu mai vii iar eu o să-mi amintesc mereu ultima noastră întâlnire. Era duminică. Era chiar Paștele când am venit la ține. Când am ajuns în fața spitalului inima a început să-mi bată cu putere și abia mai puteam respira. Nu te mai văzusem de un an și muream de nerăbdare să te văd. Am urcat scările în grabă, iar mama ta mi-a arătat unde ești. Abia te recunoscusem. îmi amintesc și acum fața ta palidă și pistruiată, precum și vorbele tale. Ne uitam una la ulta și nu știam ce să zicem. Chiar și atunci erai pusă pe soții și pe fapte mari, pentru că tu erai o luptătoare. Vroiai să ieși de acolo și să mergi la școală. Nu știai ce vrei să devii, dar știai că vrei să mai încalți o data o pereche de tenesi și să joci fotbal în curtea școlii.
Asta erai tu. O fată cu vise mărețe și foarte ambițioasă. O fată pe care nu o să o uit niciodată, o fată de care nu o să mă satur să vorbesc niciodată,o prietenă adevărată.
îți mulțumesc că mi-ai fost alături mereu! îți mulțumesc că ai fost prietena mea!
(IV)
Ne vom lăsa pe spate și privind albastrul cerului ne vom gândi iar la viitor. La cum va fi când vom fi mari sau când vom avea copii. Vom vorbi despre serile pierdute în târgul de lângă gară, când băteam mingea până târziu sau când cutreeram peronul gării după noi și noi ascunzători la vati-ascunselea sau despre cum umpleam toate sticlele din casă cu apă și le lăsam la soare ca mai apoi să facem paparudă. Despre cum ne înșiram pe iarbă toată casa de păpuși sau cum ne adunam la colț pe un vechi preș găsit prin curte și jucam cărți până se întuneca și nu mai puteam vedea. Sau despre cum ,fără telefon, ieșeam seara afară și știam că mereu ne vom întâlni la "pietroiul" de la gară. Ne vom aminti dimineatile de vară, când ne trezem la ora 6:00 ca să mergem la chioșcul de ziare pentru a ne lua BRAVO și POPCORN, ca mai apoi să venim acasă și să ne întrecem în cine are mai multe reviste sau cine are cele mai multe postere. Despre cum ne urcam pe bicicletă și pedalam până la epuizare sau despre iernile în care ieșeam și ne dădeam cu sania până nu ne mai simțeam degetele. Sau despre cum ne luam una alteia apărarea când cineva se lua de noi. Despre cum ne urcam în cireșul din fața casei mele și mâncam cireșe pe săturate.
Ne vom aminti primele zile de școală când am fost despărțite (tu la școală, iar eu la grădiniță), dar totuși am rămas prietene. Despre cum am părăsit spațiul gării și am început să ieșim cu băieții mai mari în curtea școlii. Despre modul în care ne-am maturiza. Despre prima iubire și despre lungile seri în care vorbeam prin mesaje. Vom mai vorbi și despre toate excursiile în care mergeam împreună. Despre excursia din Nordul Moldovei când, după focul de tabără am înfundat chiuveta cu frunze sau despre cum ne rătăceam pe străzile Tarnaveniului încercând să găsim locuri noi.
Apoi ne vom aminti cum liceul ne-a despărțit din nou. Dar nici așa nu am stat separate. Veneam de la școală și primul lucru pe care-l făceam era să vorbim la telefon. Vorbeam ore în șir despre orice și tot nu ne plictiseam.
Eram noi două și restu lumii!
Credeam că nimic nu ne mai învinge. Dar uite că inevitabilul s-a produs. Am fost separate și n-am mai putut face față. Răul a fost prea mare, prea puternic. A venit brusc și te-a aruncat în cel mai urât loc, spitalul, și cum asta nu a fost de ajuns , te-a torturat până la ultima suflare. Ai fost singură între patru pereți, înconjurată de o mulțime de oameni halat alb care încercau să te facă bine , dar tu nu aveai nevoie de ei. Tu aveai nevoie de mine și eu nu am fost acolo. Ba chiar eram încremenită de frică, gândul că te voi pierde nu-mi dădea pace. Dar tu ai fost puternică, ai luptat până în ultima clipă.
Acum stau și plâng și mă gândesc la cum ar fi fost dacă...dacă ai fi fost acum aici și în loc să scriu acest articol, am râde în hohote despre ideea că așa ceva s-ar putea întâmpla.
Dar acum e târziu. E târziu și scuzele mele nu mai au nici un rost. Tu nu mai vii iar eu o să-mi amintesc mereu ultima noastră întâlnire. Era duminică. Era chiar Paștele când am venit la ține. Când am ajuns în fața spitalului inima a început să-mi bată cu putere și abia mai puteam respira. Nu te mai văzusem de un an și muream de nerăbdare să te văd. Am urcat scările în grabă, iar mama ta mi-a arătat unde ești. Abia te recunoscusem. îmi amintesc și acum fața ta palidă și pistruiată, precum și vorbele tale. Ne uitam una la ulta și nu știam ce să zicem. Chiar și atunci erai pusă pe soții și pe fapte mari, pentru că tu erai o luptătoare. Vroiai să ieși de acolo și să mergi la școală. Nu știai ce vrei să devii, dar știai că vrei să mai încalți o data o pereche de tenesi și să joci fotbal în curtea școlii.
Asta erai tu. O fată cu vise mărețe și foarte ambițioasă. O fată pe care nu o să o uit niciodată, o fată de care nu o să mă satur să vorbesc niciodată,o prietenă adevărată.
îți mulțumesc că mi-ai fost alături mereu! îți mulțumesc că ai fost prietena mea!
(IV)
Comentarii
Trimiteți un comentariu